Toamna, Nucul, se îmbracă-n aur
Hărăzit, parcă, de un Meșter Faur
Să poarte Mantia de Lumină
Pentru că a crescut drept, fără de vină.

Tu-l privești umil și prefăcut
Ca un înger plini de răni și decăzut.
În fața celui care a trăit în ascultare
Înălțându-se spre Cer, el a crescut atât de mare!

Dacă vrei și tu să crești frumos,
De tot ce-i rău să te scuturi cu prinos.
C-atunci când vine toamna și peste tine
Să poți să strigi: ”E viață, este BINE!”